Arealul nativ al arbustului de ceai este reprezentat de China, sudul Asiei şi Asia de Sud-Est, însă în prezent se cultivă şi în alte zone tropicale şi subtropicale.
Lăsată să se dezvolte liber în sălbaticie, Camellia sinensis produce inflorescenţă, însă florile ei sunt de dimensiuni ceva mai reduse faţă de ruda ei ornamentală mai celebră Camellia sasanqua (camelia japoneză).
Frunzele sunt de culoare verde deschis şi strălucitoare, având frecvent perişori pe partea inferioară. Acei perişori caracterizează mugurii şi frunzele mai tinere şi sunt responsabili de aspectul argintiu al ceaiului alb "silver needle".
Există două mari varietăţi ale arbustului de ceai:
1. Camellia sinensis var. sinensis, care este versiunea cea mai răspândită, originară din China, ce reprezintă cultura principală în China şi Japonia şi din care se face mai ales ceai verde şi ceai oolong, dar din care se poate face şi ceai negru. Poate creşte până la 3 m înălţime, însă de regulă, este menţinută sub 2 m prin toaletare. Are frunze mici, ceva mai rotunjite. Este rezistentă, suportând bine frigul.
2. Camellia sinensis var. assamica, care se cultivă în India sau Sri Lanka şi din care se face numai ceai negru. Toate ceaiurile Assam şi mare parte din ceaiurile Ceylon provin de la această plantă. Are o înălţime mai mare decât var. sinensis, ajungând chiar până la 20 m. Are frunze mai mari şi este foarte sensibilă la frig. Având o singură tulpină (spre deosebire de cealaltă varietate), pare mai mult un arbore decât un arbust, mai ales dacă este lăsată să crească liber. Cultivată însă, este şi ea toaletată, pentru a menţine o înălţime utilă care să permită culesul uşor al frunzelor.
Cultivarea
Camellia sinensis permite culegerea a 3-4 recolte pe an.
Cultivarea de noi arbuşti se face prin obţinerea de altoiuri după maturarea unei culturi, creşterea lor în condiţii speciale de umiditate a solului şi apoi transferarea în câmp deschis. Noii arbuşti vor atinge maturitatea între al 7-lea şi al 10-lea an, moment în care oferă cea mai bună calitate a frunzelor. După al 30-lea an de existenţă, arbustul devine prea bătrân pentru a fi productiv, fiind necesară retezarea trunchiului, spre a se forţa apariţia din rădăcini de noi tulpini tinere . În acest mod o plantă poate fi exploatată până la 100 de ani.
În trecut recoltarea se făcea doar manual. Culegătorii culegeau buchete formate din 2 frunze tinere şi 1 mugure, pe care le puneau în nişte coşuri cărate în spate.
În prezent, recoltarea se face de obicei mecanizat. Maşinile sunt mai eficiente şi mai rapide, însă nu pot face deosebirea între frunzele tinere (de calitate superioară) şi cele mature. Se mai recoltează şi astăzi manual, dar acest lucru se răsfrânge în preţul final al ceaiului care devine foarte scump.
Culesul frunzelor începe chiar din februarie în zonele mai calde (de ex. Okinawa) şi se poate întinde până în mai (vestita prefectură Shizuoka). Această primă recoltă permite obţinerea ceaiului de cea mai bună calitate, frunzele fiind tinere şi fragede.
După fiecare recoltare de frunze, planta va genera frunze noi, putându-se obţine 2-4 recolte pe an (în funcţie de zonă). Pe măsură ce se apropie toamna, frunzele devin treptat mai tari, ceaiul rezultat din ele fiind de o calitate din ce în ce mai slabă. De obicei din recolta a 2-a, a 3-a şi a 4-a se fac ceaiuri de calitate inferioară (gen bancha în Japonia).
După ultima recoltă, arbuştii se toaletează, pregătindu-se astfel pentru următorul an.
Cele mai multe culturi de ceai se află în câmpii de joasă altitudine, unde bogăţia luminii solare duce la o producţie mare, însă arbustul de ceai creşte mai bine în zonele submontane, unde aerul este mai răcoros şi există o variaţie diurnă mai mare a temperaturilor.
Un alt factor esenţial este reprezentat de sol. Cel mai potrivit sol este unul uşor acid şi care este bine drenat, din preajma râurilor sau cursurilor de apă.
Districtele japoneze cele mai renumite pentru cultivarea ceaiului sunt situate toate lângă râuri şi prezintă condiţii de ceaţă şi brumă dimineaţa şi seara. Acestea sunt în principal în Prefectura Shizuoka (în centrul insulei principale Honshu) şi în Prefectura Saga (marea insulă sudică Kyushu). Datorită ceţii şi brumei, aceste regiuni sunt luminate de soare mai puţine ore, ceea ce determină reducerea astringenţei frunzelor de ceai, crescând în acelaşi timp cantitatea de aminoacizi responsabili de savoare (teanina şi acidul glutamic).Mărcile de ceai japonez renumite din aceste districte includ:
| Kawane-cha | malul superior al râului Ohi din Prefectura Shizuoka |
| Tenryu-cha | malul superior al râului Tenryu din Prefectura Shizuoka |
| Hon’yama-cha | malul superior al râului Abe din Prefectura Shizuoka |
| Uji-cha | de-a lungul râului Uji, din Kyoto |
| Yame-cha | Prefectura Fukuoka |
| Ureshino-cha | Prefectura Saga |
Printre provinciile chineze mai cunoscute pentru obţinerea unui ceai de calitate se numără Zhejiang, Jiangsu, Yunnan, Anhui, Fujian.
[pagina in curs de actualizare]
